Adadada’s Blog

S-ar putea sa nu fim in stare sa iubim, tocmai pentru faptul ca tanjim dupa iubire, ceea ce inseamna ca pretindem ceva ( dragostea) de la celalalt, in loc sa ne apropiem de el fara revendicari si sa ne multumim doar cu simpla sa prezenta .

” Daca ar fi fost o fiinta umana in loc de a fi un caine, i-ar fi spus ei de multa vreme – Nu te supara , dar pe mine nu ma amuza sa duc in fiecare zi un corn in gura. N-ai putea gasi pentru mine ceva mai nou?
In aceasta fraza reiese condamnarea totala a omului. Timpul uman nu se invarteste in cerc, ci avanseaza in linie dreapta . Acesta-i motivul pentru care omul nu poate fi fericit, caci fericirea e nazuinta spre repetare.

Numar zilele de parca ma astept sa ma duca undeva.

Le-am numarat intai cu furie, apoi cu rabdare, pe urma cu un pic de speranta , apoi cu un soi ciudat de drag, ca acum… sa le numar pur si simplu.

Sfarsitul verii e undeva in prima decada a lunii august. O zi aparent identica cu oricare zi a acelei saptamani. Soarele inca nu si-a scurtat perceptibil prezenta, lumina lui ma ingroasa mierea in struguri, albinele nu au obosit de flori, doar taranii spun intelept ca vara s-a terminat. …Frunzele inca nu presimt vanturile toamnei, greierii nu cauta cutii pentru viori, iar ochii nostri de oraseni nu descopera abateri in harfa firelor de iarba.
De multe ori m-am intrebat cum am putea constientiza apexul unei iubiri, caci si iubirile se supun aceleasi legi intelepte. Cum am putea simti acea prima nota subtila , usor discordanta pe claviatura sufletului, care desi nu ameninta, e primul semnal.

Niciodata nu suntem pregatiti pentru coboras, inca savuram cu mare intensitate peisajul din inimile noastre,micile variatii de culoare, temperatura si reprosurile le ignoram cu nonsalanta, iar toamna , ca sa nu mai vorbesc de iarna, sunt anotimpuri de caracterizeaza doar iubirile altora.

Cand devine acel golf linistit al bratului barbatesc, in care doarme capul iubitei, o coroana fierbinte , apasatoare? Cand apropierea dintre buze cere libertate? Cand bate orologiul clipa? Ce coloreaza nepasarea din talgerul balantei pe care ne cantarim iubirea? Cand incepe acest sentiment sa se usuce usor sub presiunea latenta a reprosurilor nerostite, a frustarilor nedigerate, sau a sperantelor nepolenizate de albinele promisiunilor?
Acest moment nu il putem defini decat extrem de rar folosind un verb la timpul prezent. Din perspectiva saptamanilor, a lunilor, sau uneori chiar a anilor, putem retrai esenta sentimentului trait acolo pe varf, unde fericirea a atins efemer cota perfectiunii si care atunci , in clipa istorica , parea doar un pas in sirul sutelor de pasi……trupurile se mai topesc in flacari de pasiuni, saruturile nu sunt ofilite, conversatiile nu poarta flori de mucegai, dar sufletul simte o oboseala care cerseste odihna.

Se pare ca femeile sunt mai dotate de natura decat barbatii sa simta aceasta clipa , sa aiba prima temere..Un gest neatent, o vorba nesabuita, un sfarsit de saptamana in singuratate..sunt semnale ce cristalizeaza indoielile in certitudini. Mai incet sau mai repede, caci fiecare iubire are flacara ei, lumina dintre noi devine mai suava, mai transparenta, mai greu de vizualizat.
Unii isi apara iubirea , punand esente pretioase peste plapanda si nelinistita petala de foc.

Altii , mai intelepti , privesc drumul parcurs impreuna si se bucura , nu pentru ca l-au incheiat, ci pentru ca l-au trait intens cu un companion de drumetie adevarat. Pentru acestia dragostea se stinge lin si transcende diafan, intr-un univers paralel , de unde alte viitoare iubiri isi trag seva. Acestora le va ramane prietenia, increderea si caldura din suflet, precum si o imensa capacitate de a darui…..

I do not consider myself less ignorant than most people. I have been and still am a seeker, but I have ceased to question stars and books; I have begun to listen to the teachings my blood whispers to me. My story is not a pleasent one; it is neither sweet nor harmonious, as invented stories are; it has the taste of nonsense and chaos, of madness and dreams – like the lives of all men who stop deceiving themselves.

Hermann Hesse, in the Prologue to Demian