“Au fost o dată un băiat şi o fată. Băiatul avea optsprezece ani, iar fata, şaisprezece. Nici el nu era prea chipeş şi nici ea nu era prea frumoasă. Erau un băiat şi o fată singuri şi comuni, cum vezi peste tot. Dar ei credeau cu tărie că undeva în lumea asta există cineva perfect pentru ei. Da, credeau în miracole. Şi miracolul s-a întâmplat.
Într-o zi, s-au întâlnit total întâmplător la un colţ de stradă.
- Ce surpriză! Te căutam de mult! Poate că n-o să mă crezi, dar tu eşti pentru mine fata perfectă, i-a spus băiatul fetei.
- Dar şi tu eşti băiatul perfect pentru mine, exact aşa cum mi te-am imaginat! Parcă visez! i-a spus ea lui.
S-au aşezat pe o bancă în parc, s-au ţinut de mână şi şi-au vorbit pe săturate. Nu mai erau singuri. Îşi căutau partenerul perfect şi erau căutaţi de partenerul perfect. Ce lucru minunat! O adevărată minune cerească.
Cu toate astea, în suflet aveau un mic, foarte mic, dubiu. Oare e bine ca visul să ţi se împlinească atât de uşor?
S-au oprit dintr-o dată din vorbit şi băiatul a spus:
- Hai să mai încercăm o dată. Dacă într-adevăr noi doi suntem făcuţi unul pentru celălalt, neapărat trebuie să ne mai întâlnim o dată, undeva, cândva. Şi dacă şi atunci vom fi perfecţi unul pentru altul, ne căsatorim. Bine?
- Bine, a spus fata.
Apoi s-au despărţit. Unul către vest, unul către est.
Adevărul este însă că nu mai aveau nevoie de o încercare. Nu trebuia să facă lucrul acesta. Pentru că ei chiar erau perfecţi unul pentru celălalt. Pentru că era o întâmplare miraculoasă. Dar amândoi erau tineri şi nu aveau cum să ştie acest lucru. Apoi, valurile nemiloase ale destinului s-au jucat cu cei doi.
Într-o iarnă amândoi s-au îmbolnăvit de gripa păcătoasă care circula şi au fost la limita dintre viaţă şi moarte câteva săptămâni. Din cauza asta, au uitat tot. Când s-au trezit, aveau capul gol, ca puşculiţa lui H. D. Lawrence când era copil.
Erau însă un băiat şi o fată înţelepţi şi răbdători, astfel încât, cu multă trudă, şi-au însuşit sentimente şi cunoştinţe noi şi au revenit în societate minunaţi. [...]Apoi au trăit iubirea, unul şaptezeci şi cinci la sută, altul optzeci şi cinci la sută.
Uite aşa, băiatul a făcut treizeci şi doi de ani, iar fata treizeci. Timpul a zburat.
Într-o dimineaţă senină de aprilie, băiatul mergea către vest, pe o străduţă din Harajuku. Se ducea să bea o cafea. Fata se ducea să cumpere timbre pentru curierul expres, pe aceeaşi stradă. Mergea către est. Chiar la jumătatea străzii, au trecut unul pe lângă altul. O vagă licărire a amintirilor pierdute le-a străbătut inimile pentru o secundă. Pieptul le-a zvâcnit. Apoi au înţeles.
Ea e fata perfectă pentru mine.
El e băiatul perfect pentru mine.
Dar sclipirea din amintirile lor era prea slabă şi nu mai ţineau minte ce-şi spuseseră cu paisprezece ani în urmă. Au trecut unul pe lângă celălalt fără să-şi vorbească şi s-au pierdut în mulţime. Pentru totdeauna.
Nu-i aşa că e o poveste tristă? “- Haruki Murakami- Elefantul a dispărut

« Femeie Regula de viata nr 25 »