‘Uneori, e drept, omul oboseşte aşteptând. Şi n-aţi auzit, oare, de situaţii în care, când soseşte în sfârşit ceea ce el a aşteptat, soseşte prea târziu? E, poate, o victorie pe care a dorit-o mult, dar, obţinând-o prea târziu, nu mai are ce face cu ea; o victorie care reuşeşte să-l obosească şi mai mult. Şi renunţă la ea cu o ultimă mare tristeţe, deoarece nu e simplu să porţi o bătălie şi, ajuns la capăt, să-ţi dai seama că asta a fost totul. Bătălia. A existat cândva un scop, dar de atâta aşteptare scopul a murit… Te resemnezi la nevoie cu singurătatea, dar nu vrei să te resemnezi cu desăvârşirea ei.’
Archive for February, 2010
“Emotions, in my experience, aren’t covered by single words. I don’t believe in “sadness,” “joy,” or “regret.” Maybe the best proof that the language is patriarchal is that it oversimplifies feeling. I’d like to have at my disposal complicated hybrid emotions, Germanic train-car constructions like, say, “the happiness that attends disaster.” Or: “the disappointment of sleeping with one’s fantasy.” I’d like to show how “intimations of mortality brought on by aging family members” connects with “the hatred of mirrors that begins in middle age.” I’d like to have a word for “the sadness inspired by failing restaurants” as well as for “the excitement of getting a room with a minibar.” I’ve never had the right words to describe my life, and now that I’ve entered my story, I need them more than ever.”
by Jeffrey Eugenides
Vacanta mea de vis , cu care sper sa-i cuceresc pe oamenii plini de tot felul povesti de la www.paravion.ro/bilete-de-avion
Ceasul de la inserat aduce lucruri bune, e mai racoare, ceaiul are gust mai bun, scoti fructe reci si inghetata de la congelator, gandurile sunt mai obosite dar mai clare, oamenii sunt mai blanzi, fustele fosnesc placut deasupra prafului pe asfalt dar praful de pe picioare devine albastriu si nu mai pare atat de urat. Asta e atmosfera in Lemonezia, tara vacantelor mele. Lemonarzii, locuitorii Lemoneziei, sunt inalti si galbeni, au pulpe puternice si sosete trei sferturi verzi si danseaza nonstop dansul picaturilor verzi. Isi tin mereu gura punga si cand vorbesc, stropesc. Ei locuiesc in carusele galbene, traiesc intr-o permanenta dupa-amiaza-inspre asfintit si ai spune la prima vedere ca sunt niste acrituri. Sunt ca picaturile de ochi insa. Cand ma duc in vizita la ei imi aduc aminte cine sunt si vad asta cu atat de multa claritate incat mi-as dori sa am o vacanta lunar. Macar 2 zile. Cand ma indepartez de mine si incep sa cred ca sunt doar munca mea, locul unde traiesc, oamenii din jur si uit ca eu sunt de fapt cu totul altcineva. Sunt doar un turist mic si fericit care-si cumpara cercei mari cand intra in Lemonezia, atat si nimic mai mult 
