M-am trezit ca si cum as fi avut o calatorie lunga undeva intre timp si spatiu…si acolo incercam sa definesc “copilul din mine” si “maturitatea din ceilalti”.
Eu nu pot sa definesc maturitatea. Pot insa sa spun ca un copil simte totul mult mai intens, vrea mai des tinut in brate, are nevoie de zambete si mici bucurii si in acelasi timp vrea sa ofere mult.
Ceea ce vad eu in maturitatea celor din jur imi omoara din zambete, ma face mai rece, imi ia din energie si ma face sa plang. Mi se spune des ca sunt cea mai mare plangacioasa, exact ca si un copil:) Imi doresc ca cineva sa pastreze in jurul meu mediul in care sa pot sa fiu copil oricand.Asta fara sa insemne ca nu sunt responabila, ca nu inteleg lucrurile in jurul meu, ca nu sunt constienta si ca sunt imatura. NU! Sa simti ca un copil, cred eu e ceva ce putini reusesc sa pastreze intact, e ceva ce-ti da puterea sa zambesti cu aceeasi intensitate chiar si dupa ce simteai ca nu mai poti…
Astea sunt motivele pentru care iubesc atat de mult, tip, dansez, vreau sa fiu afara, la aer curat , fac clatite cu dragoste, rad mult si caut mereu sa fac lucruri noi…
Poate ca mi-a prins bine sa ma intreb de atatea ori de ce nu sunt ca ceilalti…am reusit sa inteleg de fapt ca-mi place sa fiu asa copilaroasa si nu-mi doresc ca totul in jurul meu sa devina prea realist…
Avem nevoie de imaginatie si vise:)
